CE
ESTE ADEVĂRUL
ADEVĂRUL
INTRODUCERE
I.
TEORIA CORESPONDENŢEI
1.
Autor: Aristotel →
,,Metafizica”
2. Enunţare
a) a enunţa că ceea ce este nu este, sau
că ceea nu este este înseamnă a spune o propoziţie falsă; dimpotrivă, o
enunţare adevărată este cea prin care se spune că ceea ce este este şi
că ceea ce nu este nu este
b) a spune despre cele ce sunt în realitate
despărţite că sunt despărţite şi despre cele ce sunt reunite că sunt
reunite este ceva adevărat; a spune despre cele ce sunt despărţite că sunt
reunite sau despre cele ce sunt reunite că sunt despărţite înseamnă a
spune ceva fals
3. Contribuţii:
a) Filosofii medievali → formulare sintetică: ,,veritas est adaequatio rei et intellectus”
b) A. Tarski: adaptare pentru limbaje formale axiomatizate
4. Caracteristici:
a) ,,inima orientării realiste”(încrederea în capacitatea minţii noastre de a cunoaşte realitatea
aşa cum este ea în sine)
b) oferă definiţia (conceptul) adevărului cu claritate
c) nu oferă citeriile necesare aplicării acestui concept
╚> - nevoia unei alte teorii, care va putea avea pretenţii
- doar ajutătoare (să
ofere doar criteriile)
- de teorie înlocuitoare (criteriile
cu tot cu definiţia care le face posibile
- acest rol a revenit, istoric, teoriei
coerenţei
II.
DIMENSIUNILE
CUNOŞTIINŢEI (ÎN GENERE)
1. Adevărul
2. Certitudinea
a) opinia (doxa, în limbaj platonician)
b) cunoaşterea (epistema, în limbaj
platonician)
PLATON CE ESTE ADEVĂRUL
(,,Republica”)
MITUL PEŞTERII
I.
POZIŢIA ÎNTÂIA
1. Lipsa luminii solare (,,adevărate”)
a) caracterul nefiresc al situaţiei,
neînsoţit de cunoaşterea nefirescului
2. Acces senzorial la umbrele artefactelor
a) còpii de gradul II
b) confuzia cu realitatea
II.
POZIŢIA A DOUA
1. Reacţia de respingere
2. Dificultăţi de adaptare
3. Apropiere de adevăr
III.
POZIŢIA
A TREIA (ÎNŢELEPCIUNEA)
1. Reacţia de respingere mai puternică
2. Dificultăţi de adaptare mai mari
- apel repetat la vechile obişnuinţe
3. Dobâdnirea adevărului
- Soarele = principiu suprem
- ontologic
- gnoseologic
IV.
POZIŢIA A PATRA (REÎNTOARCEREA)
1. Motivaţie: dragostea pentru ceilalţi (compasiunea)
2. Schimbare completă a sistemului de valori
(acum: cel autentic)
a) cei înlănţuiţi
-
Ghicesc / crezând că
inferează
-
Criterii
de conferire a prestigiului social
b) cei reveniţi
-
dificultăţi
de exercitare a vechilor deprinderi
3. Receptarea de către cei înlănţuiţi a celor
reveniţi
a) raţionament greşit: împăienjenirea privirii numai de la întuneric
la lumină
b) reacţia violentă
JOHN LOCKE SURSELE ADEVĂRULUI
(,,Eseu asupra
intelectului omenesc”)
CUNOAŞTERE ŞI EXPERIENŢĂ
I.
FUNDAMENTUL
CUNOAŞTERII = EXPERIENŢA
1. Tabula rasa:
- ,,Nihil est in intelectum quod non prius fuerit
in sensum”
2. Toate ideile provin din experienţa observării:
a) Fie obiecte externe → senzaţii
b) Fie procesele minţii → reflecţie
II.
OBSERVAREA
LUCRURILOR (SENZAŢIE)
= PRIMUL IZVOR AL
IDEILOR
1.
Percepţiile se obţin graţie felului în care lucrurile lucrează
asupra simţurilor
2. Se obţin calităţile sensibile ale
lucrurilor
- ideile de cald, rece, dulce, amar, duritate etc.
III.
OBSERVAREA
PROCESELOR MINŢII (REFLECŢIA) = AL DOILEA IZVOR AL IDEILOR
1. Idei formate prin conştientizarea
(reflectarea) proceselor de formare a ideilor ce provin de la primul izvor
- ideea percepţiei, gândirii, îndoiala, credinţa,
raţionamentul
2.
Simţ
extern (propriu-zis) / simţ intern
RENÉ
DESCARTES SURSELE ADEVĂRULUI
(,,Discurs asupra metodei”)
COGITO, ERGO SUM
I.
PLAUZIBILITATEA ÎNDOIELII
-
Principiu
general: ceea ce pare a fi foarte sigur şi foarte firesc
poate fi nesigur şi nefiresc
1. În ordinea acţiunii: se pot întâlni, pentru comunităţi diferite, sisteme morale diferite
2. În ordinea cunoaşterii: ori de câte ori ne
înşelăm, până să ne dăm seama, suntem siguri că este adevărat ceea ce este falsce garanţie avem pentru convingerile noastre despre adevăr?
II.
METODA ÎNDOIELII CRITICE
1. Principiu general: să respingem ca fiind
falsă orice cunoştiinţă cât de cât susceptibilă de falsitate 
ceea ce ar rămâne ar
fi absolut neîndoielnic
2. 
cunoştiinţă dobândită prin cunoaştere este, conform lui (1),
de respins
a) cunoştiinţele prin simţuri (limpede că
uneori ne înşeală a considera că mereu)
b) cunoştiinţele matematice (de vreme ce este
posibil, şi aici, să greşim crezând că avem de-a face cu adevărul, când de
fapt, avem de-a face cu falsul)
NOTĂ: (a) şi (b) = extremele evantaiului tuturor tipurilor de
cunoştiinţe!
2. În raport cu orice cunoştiinţă poate fi
valabil ceea ce se întămplă când ne
trezim: fusesem siguri că este realitate (adevăr) ceea ce fusese vis (iluzie)
III.
ACELAŞI PRINCIPIU NATURA UMANĂ
1. Principiu general: ceea ce este îndoielnic → este neesenţial → este suprimabil
2. Ne putem îndoi de :
a) existenţa corpului
b) existenţa spaţiului (i.e.: natură, a cărei
proprietate esenţială = întinderea)
c) existenţa lumii
3. Rămâne neîndoielnică existenţa subiectului
dubitativ = sufletul
a) de la existenţa sufletului → inferabilă
existenţa celorlalte lucruri (nu şi invers)
b) omul este numai suflet (esenţa = gândirea)independeţa
sufletului faţă de corp
GENERALIZAREA LUI COGITO DUBITO
ERGO SUM
1.
Ce îi conferă acestui principiu
caracter neîndoielnic?
a) care sunt aceste caracteristici?
b) unde se mai pot întâlni?
c)
2.
Criteriile
general valabile ale certitudinii
a) simplitate
b) claritate
c) caracter distinct
3.
Dificultatea
care rămâne: una de facto → care sunt acele propoziţii clare şi distincte?
CUM
SE RECUNOAŞTE
ADEVĂRUL
INTRODUCERE
I.
DIFERENŢĂ DE NIVEL
1.
A
avea cunoştiinţe adevărate / ex. 1: Pascal
2.
A şti că sunt adevărate/ ex.
2: un ceasornic defect
(oprit) arată de două ori pe zi ora corectă
II.
SITUAŢIA
GENERALĂ A DEFINIŢIILOR (ŞI EXCEPŢIA DE LA REGULĂ)
1.
Dându-ni-se
înţelesul unui concept (intensiunea sa), printr-un definiens, ni se dau, de
regulă, şi criteriile pentru aplicarea celui concept (criterii pentru
construirea extensiunii conceptului)
2.
Această
situaţie nu este valabilă pentru definiţia corespondistă a adevărului
a) Răspuns clar la întrebarea: ,,Ce
este adevărul?”
b) ,,ceaţă” privind întrebarea: ,,... şi
atunci care propoziţii sunt în
această situaţie (care sunt adevărate)?”
DECI: această definiţie
ne dă un concept dar nu ne dă criterii pentru pentru aplicarea acestui concept
[Comparaţia la care ne invită teoria corespondenţei – cea dintre conexiunea
mentală, subiectivă, construită între concepte şi cea reală,
obiectivă, existentă între obiectele la care respectivele concepte se
referă – presupune imposibila cunoaştere a lucrurilor în sine (=contemplarea
conexiunii reale)]
III.
REMEDII
PROPUSE
1.
În
maniera consacrată: păstrarea conceptului de adevăr
corespondist şi ajutarea – ajustarea acestuia prin adăugare unor criterii
a) criteriul coerenţei: este adevărată
corepsondist judecata care trece testul coerenţei – ceea ce presupune o
comparaţie judecată/judecată şi nu imposibila comparaţie judecată/lucruri
în sine
b) criteriul utilităţii: (pragmatism): este
adevărată judecata, ideea care se dovedeşte utilă, fructoasă, fertilă – dar
numai atunci când se dovedeşte aşa (nu oricând ≡ nu ca fiind adevărul o
caracteristică intrinsecă a judecăţilor în cadrul activităţii practice
2.
În
fapt:
a) Întrebarea originară nu este ,,ce este
adevărul?”, ci ,,ce anume conferă valoarea cunoştiinţelor noastre?” – a.î.c. pe
unele să le cultivăm, pe altele să le listăm
b) Primul răspuns, în ordine istorică la
această întrebare: adevărul lor, adică corespondenţa dintre judecata despre
realitate şi realitatea judecată
c) Teoria coerenţei şi teoria pragmatistă nu
sunt alte răspunsuri la întrebarea ,,ce este adevărul?”, nici la întrebarea
,,care sunt criteriile adevărului (corespondist)?”, ci la întrebarea originară,
,,ce anume conferă valoarea cunoştiinţelor noastre?”
d) Doar teoria coerenţei a fost avansată duplicitar (în două ipostaze distincte)
-
întâi:
în varianta rolului slab → teorie ajutătoare a teoriei corespondenţei; să ofere
doar criteriile (făcute posibile de conceptul coerentist) conceptului
corespondist, invalid criterial
-
mai
apoi: în varianta rolului tare → teorie înlocuitoare a teoriei corespondenţei;
dar în acest caz, indiferent de exprimările folosite, ea vine ca răspuns nu la
întrebarea ,,ce este adevărul” , ci ca alt răspuns decât cel corespondist
(,,adevărul”) la întrebarea ,,ce anume conferă valoare cunoştiinţelor noastre?”
e) teoria pragmatistă a fost avansată doar
pentru ipoteza de teorie înlocuitoare – deci ce răspuns dat doar întrebării
originare ,,ce anume conferă valoare cunoştiinţelor noastre?”
- nici
corespondenţa cu faptele, nici corespondenţa cu adevărurile anterior acceptate
– ci utilitatea lor (ceea ce presupune o altă concepţie despre natura
cunoaşterii)
W. James Cum se recunoaşte adevărul
(,,Pragmatismul”)
Adevărul utilitate
I.
CONCEPŢIA STANDARD: TEORIA CORESPONDENŢEI
1. Prezentare succintă:
a) idee concordantă cu realitatea = idee adevărată
b) idee neconcordantă cu realitatea = idee falsă
2. Atacarea acestei concepţii (introducerea
perspectivei pragmatiste)
a) Care-i valoarea practică a adevărului?
b) Dăm seama de valoarea unei idei adevărate
(corespondist) deci de valoarea răspunsul uneu răspuns corespondist,
inventariind modificările care se produc practic (noi experienţe în locul celor
pe care le încercau acordând acelei idei altă valoare de adevăr decât cea pe
care i-o acordăm acum) după ce ne-am dat seama că o idee nu are valoarea de
adevăr pe care crezusem că o are
(i.e.: ce valoarea are
adevărul în termenii experienţei?)
II.
Răspunsul
pragmatist
1. Sunt adevărate ideile validabile (prin
experienţă), verificabile; celelalte – nu
[A crede altfel înseamnă a completa realitatea
adevărului cu proiecţii mintale/inflaţioniste]
,,Sub acest nume nu putem cuprinde
nimic altceva”
2. Adevărul nu este o proprietate permanentă
a vreunei idei: ea se adevereşte, devine un adevăr în măsura în care şi atunci
când pentru cutare sau cutare context problematic se dovedeşte fertilă
(rezolvitoare)
-
adevărul
este un eveniment / nu o proprietate
III.
JUSTIFICAREA ACESTUI RĂSPUNS
1.
Dimensiunea
instrumentalistă: nu ideea adevărată este bună în sine – ci pentru că şi în
măsura în care este bun produsl pe care-l putem obţine folosind-o
[Aşa cum un
fierăstrău bun nu este bun, în fond, el în sine, decât dacă gândesc (fără să o
mai şi exprim) că este bun întrucât se poate tăia bine lemn folosindu-l; dacă,
în schimb, avem de amestecat zahăr în ceai – el nu ne mai apare ca fiind bun;
el este bun, dacă este, întrucât este bun pentru cutare experienţă, nu în sine;
când nu avem un context experenţial corespunzător – nu este nici bun, nici rău.
Tot aşa cu orice alt instrument pentru orice altă formă de practică, deci
inclusiv pentru idei în practica rezolvării de probleme.]
2.
Adevărul (fiind experimental) este subsumat unei
valori care-l fundează:
BINELE
[Fierăstrăul
cutare este bun pentru că se taie bine cu el (rezolv problema de a transforma
cutare lemn în scânduri aşa cum doresc); ideea cutare este bună când şi dacă,
prin folosirea ei, rezolv cutare problemă.
SE VEDE FOARTE
CLAR CUM ŞI CĂ W. JAMES RĂSPUNDE, ÎN FOND, LA ÎNTREBAREA ,,CE ANUME CONFERĂ
VALOARE CUNOŞTIINŢELOR NOASTRE?”, NU LA ÎNTREBAREA ,,CE ESTE ADEVĂRUL?”
-
Răspunsul
la această din urmă încercare, ZISESE ŞI EL: CONCORDANŢA CU REALITATEA]
-
De
aceea, dacă bun ar fi falsul, am cultiva falsul şi am respinge adevărul
(≡adevărul nu are valoare în sine, nu este o proprietate intrinsecă a ideilor)
[N.B.: Cunoaşterea nu este reflectarea realitătţii, depictarea, descifrarea
sensurilor ei ascunse (a face o reţea de conexiuni mentale superpozabile
reţelei de conexiuni obiective) – ci este activitate de rezolvare de problemă.
B.
Blanshard Cum se recunoaşte adevărul
(,,Natura gândirii”)
ADEVĂRUL COERENŢĂ
I.
TEORIA CORESPONDENŢEI
1. Prezentare: concepţia umană (şi
majoritară) prinvind verificarea propoziţiilor: testarea corespondenţei conţinut/fapte
2. Exemplele lui Blashard: propoziţii care
exprimă judecata de fapt, tocmai pentru că acestea sunt cele mai favorabile
verificării corespondiste. [Procedeu ad majorem]
II.
RESPINGEREA
ACESTEI TEORII/AVANSAREA
UNEIA CORESPUNZĂTOARE
1. Respingerea de facto; exemplul ales: ,,Burr l-a ucis pe Kovi în duel”
a)
Caracteristici ale acestei
judecăţi:
-
Se
referă la o stare de fapt
-
În
momentul verificării ne este oricum clar (fie că suntem de acord, fie că
nu – cu teoria corespondenţei) că nu avem acces la conexiunea obiectiv
1. caracterul firesc al alegerii tacticii
corespondiste de verificare a valorii de adevăr, de vreme ce este, mai întâi,
acceptat caracterul corespondist
[ideea este: orice definiţie ,,serioasă” prin care
se introduce un concept → oferă, automat, şi criteriile necesare explicării
conceptului dacă nu oferă criterii ≡ e ,,neserioasă”, nu dă un concept
(doar ni se pare că ar da)]
-
dacă
însă vrem să şi verificăm corespondist confundăm înţelesul adevărului, conceptului ,,adevăr”
(corespondenţa dintre conexiunea mentală şi cea reală) cu criteriul adevărului
(cum ne dăm seama când anume avem de-a face cu o astfel de corespondenţă şi
când nu)
c) imposibilitate existentă (decât că
de facto) a efectuării comparaţiei corespondiste în acest caz, sugestia este
-
deşi
nu putem executa comparaţie corespondistă, stabilim, totuşi, valoarea de
adevăr; în astfel de situaţie
suntem ori de câte ori ne confruntăm cu judecăţi dinspre evenimente trecute
(chiar şi din trecutul recent, în raport cu .......- nu ne putem îngădui să-i
credem pe cuvânt [mai clar: dacă unul spune ,,a” şi altul ,,non-a” – precum la tribunal martorul bun şi martorul mincinos – reuşim sau putem
reuşi să aflăm adevărul este clar că nu o
facem corespondist]
-
dacă verificarea valorii de adevăr se face
necorespondist în unele cazuri→ nu este oare la fel în toate celelalte?
d)
Soluţia: verificăm corespondist → coroborăm enunţul
respectiv cu cele acceptate deja ca fiind adevărat, ghidându-ne după
consideraţii de echilibru (≡să nu fie contradicţii) şi de economicitate (≡să
ajungem la echilibru schimbând cât mai puţin cu putinţă) ≡ coerenţa
e)
Eventualul
contraargument la II.1.: verificarea
corespondetistă nu ,,merge”, nu funcţionează în astfel
de cazuri particulare (propoziţii despre evenimente trecute) – ceea ce nu ar
însemna numaidecât că nu este aplicabilă în toate celelalte situaţii
[formalismul contraargumentului imaginat de Blanshard mizează pe subalternare: de la adevărul lui S o P nu se
inferează adevărul lui S e P → din aceea că ceva este nevalabil pentru
unii nu decurge că este nevalabil pentru toţi]
2. Respingerea de jure; exemplul
ales: ,,Acea pasăre este o
pasăre cardinal”
[Ideea este: dacă nici aici nu-i posibilă verificarea prin
comparaţie corespondistă → este clar că nu întrucât ar lipsi (accidental) unul
dinre termenii relaţiei (conexiune reală – aici prezentă) ci pentru că această
comparaţie nu este în principiu posibilă]
a) de la senzaţii la
percepţie → se trece cu ajutorul conceptului
b) în constatarea ,,Acea pasăre este o pasăre
cardinal”: o bogăţie de idei amplu şi multiplu CORELATE.
Bertrand Russel Cum se recunoaşte adevărul
(,,Problemele
filosofiei”)
ÎNŢELESUL ŞI CRITERIILE ADEVĂRULUI
.
TEZA SUSŢINUTĂ
-
Teoria
coerenţeie poate funcţiona doar ca teorie ajutătoare (nu înlocuitoare) a
teoriei corespondenţei
1. Oferă doar criterii
2. Nu oferă şi un concept
3. Singurul concept posibil al adevărului teoria corespondenţei
II.
STRUCTURA TEXTULUI
1.
Prezentarea
teoriei corespondenţei
a) Proprietatea unei opinii de a fi adevărate
sau false relaţia opiniei cu
ceva din afara ei
b) Această proprietate nu are cum să-i
aparţină opiniei intrinsec
c) Conceptul corespondist de adevăr
d) Problema care se iveşte: cum să ştie
gândirea ceva ce n-ar putea să afle decât ieşind în afara ei înseşi (ceea ce
este imposibil) [problema verificării corespondiste a adevărului]
2.
Prezentarea
,,pretenţiilor” majore ale teoriei corenţei
(,,pretenţii” de teorie înlocuitoare)
a) Adevărul nu este corespondeţă (căci: concept
problematic) / este coerenţa
b) Acordul unei opinii cu opiniile anterior acceptate = adevărul corespondist
3.
Dificultăţile
(insurmontabile!) ale acestui punct de vedere:
a)
Pentru
explicarea aceloriaşi fapte având coerenţă internă fiecare – dar fiind, TOTUŞI,
incompatibile simultan
-
în
conştiinţa comună şi în artă (romancierii) [unde rigoarea teoretică este redusă]
-
în
ştiinţă: teorii sau ipoteze ştiinţifice rivale
-
în
filosofie: ideea solipsistă are coerenţă internă/nu are veracitate
-
coerenţa
nu este o definiţie a adevărului (conceptului de adevăr) pentru că ea nu
poate dovedi că există câte un singur asamblu coerent pentru fiecare grupare de
considerente
b)
adevărul
coerentist se sprijină esenţial pe adevărul legilor logice de derivare (ex.
princeps: principiul non-contradicţiei). Acest
adevăr (al legilor logicii) poate avea, el ănsuşi, o natură (un fel de a fi)
-
fie
coerentistă ≡ definiţie circulară de nereţinut
-
fie
ne-coerentistă ≡ adevărul coerentist nu este o entitate logică aparte,
distinctă (concept propriu-zis), ci un ,,concept” parazit (=pseudo-concept), o
consecinţă a unui concept propriu-zis, care, în orice caz, are a fi unul necoerentist
III.
CONCLUZII FINALE
1.
Teoria
coerenţei nu poate furniza un înţeles aparte al adevărului → cu doar criterii,
rămânand un test (DOAR ATÂT!) al adevărului
2.
Înţelesul
adevărului corespondenţa cu
faptele (teoria corespondeţei)
Im.
Kant Felurile adevărului
(,,Critica
raţiunii pure”)
ADEVĂRURI A PRIORI ŞI ADEVĂRURI
A POSTERIORI
I.
PRIMATUL CRONOLOGIC AL CUNOAŞTERII
PRIN EXPERIENŢĂ
1. 
Facultatea de cunoaştere este pusă în funcţiune graţie influenţelor
obiectelor asupra simţurilor noastre
a) obiectele produc reprezentări
b) reprezentările pun în mişcare intelectul
-
le
compară, le leagă, le separă... → prelucrare a materialului brut al impresiilor
sensibile
2. Orice cunoaştere începe cu experienţa
(nepredicabilă)
II.
CELE DOUĂ TIPURI DE JUDECĂŢI
1.
A
începe cu experienţa ≠ a proveni în întregime din experienţă
a) cunoaştere prin experienţă = COMPOZITUM
-
ceea
ce primim prin impresii
-
ceea
ce facultatea de cunoaştere produce din ea însăşi
b) dificultate deosebită în a distinge cele
două părţi
2.
Cunoştiinţele
a priori
a) independente de absolut orice experienţă
şi orice impresii ale simţurilor
b) cele pure: nu este amestecat absolut nimic empiric
c) cele impure: conţin concepte care provin din
experienţă
[dar a căror legare într-o judecată se execută a priori
-
componentele din experienţă
-
compunerea: a priori]
-
ex.:
orice schimbare îşi are cauza
ei (unde ,,schimbare” experienţă)
3.
Cunoştiinţele a posteriori
a) dependenţa de experienţă
b) cunoştiinţele empirice
III.
CRITERIILE
PENTRU DEOSEBIREA JUDECĂŢILOR A PRIORI/A POSTERIORI
1.
Necesitatea
a)
Judecăţile
gândite în acelaşi timp cu necesitatea lor = a priori
b)
Prin
experienţă aflăm doar situaţii particulare (că e aşa, sau aşa – nu şi că nu ar putea fi altfel sau cum
ar putea să fie) judecăţi care nu sunt gândite dimpreună cu necesitatea lor =
judecăţi a posteriori
2.
Universalitatea
a)Prin inducţie (experienţă) o universalitate
presupusă şi relativă (maximum)
- că aşa este acum şi, din câte ştim, aşa a
fost şi altădată, fără excepţie → DAR excepţia de la regulă nu este în
principiu exclusă (≡regula, ca enunţ universal, nu este regulă – deci: nu este
enunţ universal)
b)
judecăţile
gândite ca având universalitate strictă (≡ absolut nici o excepţie nu este
posibilă) nu provin din experienţă, ci sunt a priori
-
ex.: din ştiinţă: judecăţile matematicii
- deci cunoaşterea comună: orice schimbare are o cauză
Im.
Kant Felurile adevărului
(,,Critica
raţiunii pure”)
ADEVĂRURI ANALITICE ŞI ADEVĂRURI SINTETICE
I.
ADEVĂRURI
ANALITICE
1. Predicatul aparţine subiectului
a) inclus în subiect
b) identic cu subiectul
2. Judecăţi explicative
a) nu se adaugă nimic la conceptul subiectului
b) doar o descompunere a sa
3. Ex:
,,toate corpurile au întindere”
II.
ADEVĂRURI
SINTETICE
1. Predicatul este exterior subiectului
2. Judecăţi extensive
-
în afară
de subiect şi predicat: ! încă ceva pe care se sprijină intelectul
pentru a lega subiectul de predicat: altfel cum ştie intelectul că ceva ce nu
este inclus în subiect îi aparţine totuşi?
3. Ex.: ,,toate corpurile sunt grele”
III.
COMBINAREA
DIHOTOMIILOR A PRIORI/A POSTERIORI – ANALITIC/SINTETIC
1. Toate judecăţile de experienţă (a posteriori) sunt
sintetice [nu şi reciproc!]
2. Judecăţile
analitice nu au cum să fie gândite ca întemeiate pe experienţă (a posteriori) [combinaţie interzisă, imposibilă]
3. Toate judecăţile analitice sunt a priori
Pentru (2) şi (3)
a) nu ies din concept ca să am nevoie de o
mărturie a experienţei [acel ceva pe care să mă sprijin; n-am nevoie de sprijin]î
b)
este suficient principiul contradicţiei [cum numeşte Kant
principiul non-contradicţiei] pentru a obţine predicatul
-
de unde şi necesitatea, asupra căreia experienţa nu ne
poate lumina de fel
4. Unele judecăţi
sintetice sunt a priori
a) toate judecăţile
matematicii sunt jdecăţi sintetice; justificare:
-
se crede invers; de ce:
-
li s-a sesizat corect caracterul a priori – certitudinea
se procedează conform
principiilor contradicţiei când se obţin cunoştiinţele matematice → greşeala: că şi principiile matematice s-ar obţine tot pe baza
principiului contradicţiei (fals!)
-
de ce
este fals ceea ce se crede
-
o
judecată sintetciă este derivabilă doar conform principiului contradicţiei DAR
DOAR dintr-o altă judecată sintetică
-
ceea ce, deci, este cert oricum (şi acceptat unanim):
-
sunt judecăţi
a priori, nu empirice (au necesitate ≡ imposibil să fie obţinute prin
experienţă)
-
sau, în
orice caz, este ăn aceeaşi situaţie matematica pură (nu cea aplicată): conţine numai cunoştiinţă pură a priori
-
ceea ce
aduce nou Kant (exemplul ales: ,,7+5=12”)
-
se crede că
este analitică ≡ conceptul ,,12” s-ar obţine, în virtutea principiului
contradicţiei, din conceptele ,,5” şi
,,7” şi ,,sumă de...” → ceea ce este fals
-
,,7” este ,,7”, ,,5” este ,,5”, iar ,,suma lui 7 cu 5” → doar ideea de a le uni într-un singur număr [un şir de imperative, un deziderat], DAR NICIDECUM şi care anume număr unic este
acela
-
nici o
analiză a conceptului însumării lui 7 cu 5, conform principiului contradicţiei,
nu ni-l va da pe 12
-
dovada: când adunăm
numere mari
-
soluţia:
conceptele date se cer depăşite (≡ judecată sintetică)
-
şi
atunci, pentru a ajunge la ,,12” facem apel la intuiţie [acel ceva pe care are a se
sprijini aici legarea a două
concepte separate]
-
ni-l reprezentăm
intuitiv pe unul dintre termenii sumei şi-i adăugăm, una câte una, unităţile
celuilalt termen; contemplăm ceea ce se va fi
obţinut:
acela este ,,12”
-
NOTĂ: Când
avem judecăţi
sintetice este, deci, nevoie de ceva, care nu este nici S, nici P,
pentru a putea considera împreună S şi P, care, în sine sunt separate (exterioare
unul altuia). Acel ceva în plus [pe care David Hume, psihologizând, îl numeşte ,,obişnuinţă”] poate fi:
-
Fie
exeperienţa judecăţi sintetice a posteriori (judecăţi sintetice banale)
-
Fie
formele a priori ale facultăţii de cunoaştere
-
În cazul ,,7+5=12” → acel ceva
este timpul (ca pentru toate judecăţile aritmeticii)
-
În cazul judecăţilor geometriei: spaţiul (Timpul şi spaţiul = forme a priori ale
sensibilităţii)
-
Formele a
priori ale intelectului: categoriile
R. Descartes Adevăr şi eroare
(,,Meditationes de prima philosophia”)
EROAREA E O LIPSĂ
I.
CEEA
CE ESTE DE EXPLICAT
-
Producerea
falsului, nu a adevărului
II.
CARACTERUL
,,BANAL”
(CĂCI: NATURAL) AL ADEVĂRULUI
[există o singură substanţă necreată, perfectă şi
infinită – Dumnezeu şi două substanţe create:
-
una întinsă
şi lipsită de raţiune
-
una
cogitativă şi lipsită de întindere ]
1. Dumnezeu ne-a înzestrat cu facultatea de a
cunoaşte adevărul
a) nu ne-a înzestrat cu facultatea de a greşi
b) de unde greşeala?
2. O singură soluţie posibilă, din felul
defectuos în care folosim facultatea de cunoaştere
a) un cusur, nu o facultate reală
b) acest cusur este făcut posibil de către
caracterul mărginit al facultăţii de cunoaştere
c) nu Dumnezeu, cin noi suntem răspunzători
pentru producerea falsului
III.
NATURA
FALSULUI (A ERORII)
1. Nu doar şi nu în primul rând o negaţie a
adevărului
2. Ci o privaţie de adevăr (absenţa cunoştiinţei)
[i.e. expresia ,,cunoştiinţă falsă” = contradicţie ex vi terminorum]
IV.
MECANISMUL PRODUCERII FALSULUI
1.
Facultatea de cunoaştere, în sine (luată separat),
este bună
a) dată de Dumnezeu
b) ori de câte ori se
înţelege ceva → se înţelege corect
2. Facultatea de a
vrea (libertatea arbitrului,
voinţa), în sine, este bună
a) dată de Dumnezeu
b) cât se poate de întinsă
3. Felul în care cele două facultăţi colaborează
(≡sursa ,,cusurului”)
-
voinţa se
întinde mai mult decât până unde ajunge intelectul, ori voinţei adevărul şi
falsul îi sunt indiferente (nu este intelect)
